miercuri, 25 august 2010

Amintiri, evident, din copilarie I

Uite, de bunicu mi-e dor (si de bunica). Ne spunea o carca de poezii si din popor si de autori cunoscuti, ne dadea sfaturi si ne impartasea vorbe de duh. De certat nu prea ne certa, de asta aveau ai nostri grija.

Niciodata nu-i paraseam casa/curtea fara sa ne invete el: "Maaai, voi sunteti batosi(eram numai fete) de-a lu' Munteanu, maai, sa le aratati voi lor". N-am stiut niciodata exact cui trebuie sa arat eu ce, dar am cam simtit, am tot simtit pana m-a inghitit sistemul cu totul si acum nici pe la ei nu prea mai trec, nici ca sunt de-a lu' Munteanu si tre' sa arat nu mai simt.

Noi la bunicii astia am fost sapte nepoate, ma rog, si un nepot(a aparut si frate-miu ca o alba ca zapada printre noi mai tarziu). Bunicul saracu' a tot vrut sa ne intoarcem acolo la pamaturile lui, adunate de-a lungul timpului. Sa ne facem doctorite in sat, sa luam cate un baiet gospodar. Si ne tot spunea ca "decat codas la oras, mai bine-n satul tau fruntas". Cred ca dintre toate eu eram cel mai putin vizata si dintre toate eu as fi ramas si m-as intoarce si-acu. Baietul mi l-am ales deja, doctorita nu pot sa ma mai fac, dar sa-mi duc traiul acolo in invatamant si in agricultura parca mi-as imagina. Cat de departe sunt de visul asta nu indraznesc sa ma gandesc si cat de greu e fata de cat cred deja, iar nu indraznesc.

Un frate de-al lui o zicea des pe-asta: "foaie verde de dai n-ai, ia nu da sa vezi cum ai". Cred ca are dreptate, dar in viata mea n-am putut sa aplic zicala asta. Oricum daca nu era spusa de bunicul, nu era valabila.

Si tot satul isi rupea gatul incercand sa se uite peste gard la Gheorghe Munteanu cand i se adunau nepoatele in ograda. Treceau baitanii seara calare pe la poarta, ca numai asa puteau sa isi arunce demn ochii spre noi, altfel trebuiau sa priveasca prin gaurile stramte ale portii, cantand din frunza. Si ce ne hlizeam noi si planuiam cum sa fugim de cu noapte la discoteca. Si cand s-o aflat ce jale si durere-o fost ("Nea Gheorghe, fetili matali o fost aseara tati la camin"). Eu, ca cea mai mica, am scapat cel mai ieftin.

Eu mi-o luam cu alte ocazii, ca stateam catarata pe casa, pe vie, in pomi, in pod, cu capu-n jos, cu cracii sus, de ma boscorodea bunica-mea intruna: "Faaata, hai, tu o sa ni bagi in pamant, dati jos de-acolo ca scuturi via s-apai mai cazi s-o sa zica mata ca n-am avut grija de tine. Faaata, hai, tu trebuia sa fii baiat, ca esti belita de pe curu' boalii."

Si cate mai sunt de povestit. Cum ne faceam frica cand dadea sa se-ntunece ca e necuratul dupa capita. Si muream de frica pan-acasa. O data a trebuit sa ma duc la tzatza Maria, sora lu bunicul, femeie serioasa de 98 de ani. Ea nu era acasa, in schimb sicriul ii statea pe prispa, sub streasina, ferit de ploaie, de-am fugit mancand pamantul, am calcat in tot balegarul fara discriminare pan-am vazut picior de om fluierand, intorcandu-se de la coasa.

Si cum treceam pe la strabunicul si ne punea sa spunem Crezul si stateam in picioare la usa. Omul avusese 5 copii pe care i-a crezcut singur, iar cand a murit la 96 de ani, a inceput maica-mea sa planga, desi era strabunic de pe tata,iar unchi-miu i-a zis "Taci, cumnata,, ca ne rade lumea! O sa zica, uite si la astia, cat vroiau sa mai traiasca?"

Eh si cand mergeam la o matusa, de pe bunic, profesoara, de romana, maaare lucru la vremea ceea. Dardaiam de emotii ce-o sa ne-ntrebe si n-o sa stim. Ba definitia predicatului, ba a substantivului, ba unde s-a nascut Octavian Goga sau George Cosbuc. De complement circumstantial de loc sau de Kafka n-am auzit niciodata. Drept e ca eu eram mititca, dar verisoarele mele erau mai mari.

Aaaaaaleluia cate mi se intamplau acolo si n-o sa mi se mai intample niciodata. Povesteam trei dintre noi, mai apropiate ca varsta, in copac, visin era, si ne hatzanam noi asa pan-am cazut cu tot cu craca. Ca proastele am ascuns craca-n papusoi. Ce bataie ne-am luat si-atunci, uha.

....


PS Am sters postul anterior ca a creat confuzii.